Custom Search

vineri, 27 februarie 2009

Orasul vazut prin ochii unui prieten

Sibiu. Orasul meu. Imi iubesc orasul. Il redescopar in fiecare zi. Il vad mereu cu alti ochi, mereu schimbat, mereu nou, dar mereu acelasi. Acum cativa ani am facut un experiment: am privit orasul prin obiectivul unui aparat foto. Am descoperit o alta lume. Indiferent daca alegi sa-l vezi in culori, alb-negru sau sepia, descoperi o alta lume, un alt punct de vedere aspura lucrurilor. Poti spune ca realitatea se modifica.

Ieri am avut deosebita placere sa descopar ceea ce Adrian Oprea vede prin obiectivul camerei foto. Locuri uitate, pe langa care trec mereu, dar niciodata nu le vad cu adevarat, umbre si lumini, oameni si cladiri. Toate impreuna creaza un vis, un vis ce s-ar putea numi "AdiO in tara minunilor"!

Si totusi, Adi a avut curajul sa se joace cu acest vis, sa-l intoarca pe toate fetele, sa-l coloreze, sa-l remodeleze, sa-l aranjeze asa cum sufletul lui a crezut ca ar trebui sa fie un vis. Visul lui despre un oras.

Asta am descoperit eu in expozitia CITI LIGHTS&LOOKS. Cu siguranta voi veti descoperi alte intelesuri si veti vedea un altfel de vis. Tocmai de aceea va invit sa descoperiti in felul vostru ceea ce Adi a vazut prin obiectivul aparatului foto.

~

CITY LIGHTS&LOOKS by Adrian Oprea ( http://www.adiophoto.com )
pentru Old Friends Pub ( http://oldfriendspubsibiu.blogspot.com )

Da, mi s-a intamplat mie!

M-am trezit de dimineata dupa doar cateva ore de somn(trebuie sa precizez ca am avut parte de o saptamana foarte agitata in care n-am putut sa lipesc geana de geana). Am deschis ochii, l-am privit cum dormea si as fi dat orice sa nu ma desprind din bratele lui dar, brusc, am realizat de ce a sunat alarma. Trebuia sa plec, trebuia sa aflu raspunsul la o intrebare cruciala pentru mine, de care depindea viitorul meu si, cu o mare strangere de inima, am facut-o.

In timp ce parcurgeam drumul pana la destinatia cu pricina, am purtat o lupta interioara de mari proportii. A fost teribil, un amalgam de trairi: emotii, spaima, mustrari de constiinta... Cu toate acestea, marele raspuns a fost unul pozitiv, a fost cel pe care mi-l doream din tot sufletul si pe care credeam ca-l voi putea primi doar printr-un miracol. Am fost extrem de fericita, miracolul s-a produs. Aproape ca mi-au dat lacrimile, simteam ca plutesc si eram convinsa ca nimeni si nimic nu ma va putea supara azi.

Totusi, oboseala psihica si fizica a inceput sa-si puna amprenta asupra comportamentului meu, am devenit excesiv de irascibila. Am poposit in cafeneaua mea de suflet(nu dau nume pentru ca nu vreau sa gadil anumite orgolii) pentru a-mi administra o parte din doza zilnica de vicii. Zacand la masa mea, mi-am amintit ca, ceva mai tarziu, trebuia sa ajung la un eveniment la care-mi doream foarte mult sa iau parte.

M-am tarat catre casa unde am facut toate eforturile posibile sa nu pic in mrejele lui Mos Ene. Nu am reusit. M-am trezit speriata pentru ca in 20 de minute trebuia sa ajung in oras. Agitandu-ma, am izbutit sa-mi aleg o tinuta vestimentara adecvata ocaziei, am coborat scarile-n fuga si am “sarit” in primul taxi care mi-a iesit in cale. Am salutat politicos si, mentionand faptul ca sunt in intarziere, i-am cerut taximetristului sa ma duca in Piata Mica. Mi-a spus intr-o doara ca va trebui sa-l ghidez pentru ca nu are habar unde este aceasta. Eram pe cale de a izbucni, nu puteam sa cred ca mi se intampla mie. Nu sunt din Sibiu dar, mi-aduc aminte ca, prima oara cand am pus piciorul in acest minunat oras(de care nu vreau sa ma mai despart vreodata) am vazut Piata Mare si Piata Mica. M-am straduit sa-mi pastrez calmul si l-am intrebat pe cel de la volan daca e sibian. Raspunsul lui m-a lovit in moalele capului. Da, era sibian. I-am explicat cum se ajunge la obiectivul dorit de mine dar, cand i-am indicat directia “la dreapta” intr-una dintre intersectii, mi-a spus ca nu are voie sa intre pe strada respectiva. Strangand din dinti, i-am aratat semnul rutier care permite virajul atat la stanga cat si la dreapta si l-am intrebat daca l-a mai vazut vreodata si daca ii cunoaste semnificatia. Mi-a spus ca da, stie ce inseamna dar ca urmeaza o bariera de care nu poate sa treaca. Simteam ca-mi pierd mintile, aveam senzatia ca ma ia peste picior dar, pentru ca eram disperata si pentru ca ma grabeam foarte tare, am inceput sa-i explic minutios cum trebuie sa procedeze pentru a trece de bariera respectiva. Printre ritmuri “orientale” rostea propozitii a caror topica era data peste cap, dar din care am dedus totusi ca era suspicios si neincrezator in cele spuse de mine. Aflandu-ma la capatul puterilor, am insistat sa faca ce i-am cerut. Am respirat usurata, intr-un final am ajuns!

Nu mai vorbesc de faptul ca in momentul in care a trebuit sa scoata bonul si sa-mi dea restul a dat peste cap toata masina, reprosandu-mi ca toate astea se intampla doar din cauza ca l-am grabit.

Nu-mi venea sa cred ca asta se poate intampla in secolul XXI, ca se poate intampla in Sibiu si ca mi se poate intampla mie. E strigator la cer! Si totusi, in mod lamentabil, trebuie sa spun ca da, eu am trait asa ceva!

~

Andreea e a doua persoana care a avut curajul sa posteze ceva la mine pe blog! Va astept si pe voi!

joi, 26 februarie 2009

Dialoguri imaginare

- Cred ca m-am imbatat!
- Crezi? Nu esti sigur?
- Pai... nu... inca nu-mi dau seama daca ti-am povestit aceeasi chestie de mai multe ori...
- Apropo! Parca vroiai sa-mi spui un banc!
- Ah! Da! Il sti pe ala cu Cassius Clay si Copilu' Minune?
- Nu cred... Hai zi-l!
- La o toaleta publica in State, in dreptul pisoarelor, unul langa altul, Cassius Clay si Copilu' Minune. In timp ce se pisa , Ali vede ca Minunea de Copil' tot scutura, la intervale scurte, din cap. Asa ca il intreba cu compasiune: “- Si tu suferi de Parkinson? - Nu, manca - tz - ash, da' ma stropesti in ureche!”
- Bun banc! Asta chiar mi-a placut!
- Da! E tare!
- ...
- Cred ca m-am imbatat!
- ...!?
- Pai... nu stiu daca ma repet sau nu!
- Esti beat! Iti spun sigur! Hahahaha...

miercuri, 25 februarie 2009

Accept provocarea

Oana a acceptat provocarea. Voi aveti curajul sa aratati lumii ceea ce simtiti? Astept sa va deschideti sufletul!

~

Trezeste-te Oana! De ce plangi? Patul nu e gol! Esti tu si ingerul tau e in el. Si nu e frig, nu esti intr-un cavou de gheata. Si aripile nu-ti sunt de plumb si nici nu s-au frant! Mai poti zbura!...Incearca! Incearca sa te aventurezi printre scanteile fierbinti ale soarelui si nu prin razele apocaliptice ale lunii...Nu plange! Nu esti singura! Sunt eu...Sunt eu aici langa tine. Si amandoi avem suflete tari. Invingem, nu? Paseste cu incredere in viitor! Nu te afunda...Caci drumul e lung si nu trebuie sa te opresti daca te-ai ranit in primul ciob de sticla. Si deschide ochii! Nu mai e EL ca sa te orbeasca! Doar lumina sperantei. Fugi ca sa-ti recapeti sufletul! Nu te opri daca iti apare in cale! Te vei impiedica si vei reintra in iuresul amintirilor, ca intr-un joc de iele. Nu vei mai fi om. Doar o umbra fara suflet care bantuie in trecut. Si nu te razbuna! Nu te chinui! N-ai sa dai de el! N-ai sa dai de sangele lui galgaind prin venele tale! Si nici in venele lui! Si-a pierdut vlaga odata cu...inima! Si nu mai trai in spectrul nonculorilor! Stoarce ceva din lume, suge puterea din jur, infige-ti acum coltii in tine si coloreaza-ti viata! Lumineaza-te! Iubire absoluta nu exista! Nu mai fi asa credula! Fidelitatea va fi in curand doar un arhaism, iar prietenia doar o amagire! Dar va fi bine! Si-ti va trece! Si cei care se ridica de la masa vietii nu sunt decat niste lasi! Nu merita, asteapta! Trezeste-te, Oana! Si nu mai plange! Nu te mai ineca in dureri amagitoare! Respira, crede, lupta, traieste! Si nu inceta sa iubesti! Iubeste, Oana! Iubeste...

marți, 24 februarie 2009

Lansez provocarea

M-am gandit destul de bine si, intr-un final, m-am hotarat! Vreau sa va provoc: timp de o saptamana vreau sa public pe blog ideile, gandurile si simtirile voastre! Scrieti ce va doare, ce simtiti si, pana la urma, ce va dicteaza sufletul! Trimiteti textele voastre pe adresa rrritul@gmail.com si eu le voi publica pe blog! Astept reactiile voastre!

~

Redactati textele intr-un format usor de deschis si faceti un atasament la mail. La fel si cu pozele care le vreti pentru articolul vostru.

luni, 23 februarie 2009

Prieteni, atmosfera si poze

Am fost plecat cateva zile. Am colindat alte orase din mirifica noastra tara. M-am simtit bine, dar inima mea era cu gandul in alta parte, undeva unde spun ca sunt acasa.

Trenul ne-a lasat in gara pustie si rece. Eram inconjurati de bagaje. Eram obositi si veseli. Urma sa ne revedem prietenii. Asa ca ne-am grabit catre casa. Am despachetat in graba, ne-am imbracat de gala si ne-am pornit catre pub. Nimic nu ne-a putut opri, nici vantul, nici frigul.

Coborand scarile am simtit cum ne invaluie caldura, am simtit atmosfera placuta care urma se ne imbie simturile. Am deschis usa cu sfiala, gandindu-ma ca absenta mea indelungata nu a fost de bun augur. M-am inselat. Odata intrat am alungat repede acest gand. Aceeasi oameni primitori, acelasi Iulius cu zambetul lui strengaresc, aceeasi atmosfera calda.

Am plecat tarziu, incalziti de zambete, de oameni, de atmosfera, si, intr-o oarecare masura, de alcoolul consumat. A fost bine, a fost frumos, a fost asa cum trebuie sa fie, a fost asa cum imi doream.

~

Nota de subsol.

Adiophoto

Pe 26 februarie 2009, la ora 18:00 in Old Friends Pub va avea loc vernisajul expozitiei CITY LIGHTS&LOOKS a fotografului si a bunului prieten Adrian Oprea. Sper sa ne vedem acolo.

sâmbătă, 21 februarie 2009

Esti o bruta

Pai ce sa-i si faci!? Ma tot dau pe net de cateva zile. Si gasesc tot felul de tampenii. Pe unele le recomand, pe unele nu. Si de unele nu stiu ce sa zic!? V-as putea zice sa va uitati si apoi sa fugiti ca de moarte. V-as putea zice sa le incercati cateva zile, dar cu mare preacautie, nu de alta, da` creaza dependeta. Dar totusi, hai sa vedem ce-mi poate motorasul din creier.

Ogame - Frumusel joc, daca iti place sa citesti mult(trebuie sa citesti destul de mult pentru a prinde ideea) si daca iti plac graficele si statisticile. E greu la inceput, dar sa stiti ca te prinde. As putea spune ca senzatia e aproape de dependenta. Incepi sa vorbesti cu prietenii despre joc, pui pasiune, le spui despre flote, de ultimul upgrade facut, de ultimul atac facut, de ce fel de nave ai mai construit. Si apoi iti dai seama ca nimeni nu intelege nimic. Cei cu care iesi tu nu sunt genul de oameni care joaca asa ceva. Pe aia ii gasesti doar pe net, sau ii ai pusi intr-o rubrica separata la messenger. Si apoi vine momentul magic: iti pui ceasul sa sune dimineata la trei ca sa astepti ditamai flota care se intoarce din nu stiu ce misiune si pe care trebuie sa o trimiti undeva departe, ca de nu faci asta... dusmanii e aproape frate, si la dusmanii e ciuda pe flota ta, si dumanii sare pe tine... Mda! Dupa ce am luat-o in freza de la colegii de "breasla" am zis ca e momentul, al doilea moment, sa ma las de joc. Si m-am lasat!

Need For Speed - Jocul asta e altceva, cel putin pentru mine. L-am jucat cu sufletul la gura. Frumos! L-am terminat! Ce usurare! L-am terminat de vreo 30 de ori! D`asta a ajuns jocul asta sa fie altceva pentru mine. Sincer si lasand gluma la o parte. Dupa ce am terminat jocul de aproximative 30 de ori(chiar nu glumesc cand spun asta), am ajuns sa dau cateva ture doar de relaxare. E jocul de care nu vorbesc foarte des, jocul pe care l-au jucat destul de multi oameni din jurul meu, dar care v-a ramane mereu un joc drag mie. Incercati-l, dar nu ma lasati prins de el, priviti-l ca pe o metoda de relaxare.

La Brute - Dau vina pe Sp00ky(prietenii stiu de ce). Animalul asta blond(si cret pe deasupra) mi-a dat un site si mi-a zis ca e ceva frumos. Mai, cum sa va zic, site-ul ala e frumos. Are doar cateva defecte: e in franceza(cel mai important), e de bataie(adica te bati cu altii) si, dupa ce ca e cu d`alea de bataie, nici nu poti sa controlezi caracterul cu care te bati. In rest imi place joculetul. Am deja sase conturi(ca deh, nu poti sa te "bati" decat de trei ori intr-o zi). In rest e super. Nu prea trebuie sa stiti franceza(sunteti romani si va descurcati voi pe acolo - nu-l recomand asiaticilor), sa nu va suparati daca luati bataie - va garantez ca o s-o luati pe coaja intr-un mod destul de amuzant. Pe mine ma gasiti pe urmatorul link: http://rrritul.labrute.com - va provoc sa ma caftiti(o sa aflu care v-ati riscat pielea)

Deci(acum il folosesc unde trebuie - o sa trag concluzia), hai se ne intalnim la o discutie: maniacii de Ogame intr-un colt, Speed-erii la mijloc si "Brutele" in celalalt colt. Sunt curios ce o sa iasa!

miercuri, 18 februarie 2009

Dialoguri imaginare

-De ce spui asta?
-Crezi ca gresesc?
-N-am spus asta! Eram doar curios de ce ai spus-o!
-Tu nu poti sa vezi mai departe de zambetele ei? Nu-ti dai seama ca nu sunt sincere?
-Poate e asa, dar m-a ajutat foarte mult. Nu pot sa fiu indiferent, nu pot sa dau inapoi...
-Si crezi ca toate astea justifica sa impartaseasca lumii secretele care i le incredintezi? E ok sa zambeasca cu tine si sa fie de acord cu ceea ce ii spui tu, si apoi sa spuna altcuiva tot, poate si cu niste adaugiri pe ici pe colo?
-Pai nu, dar...
-Dar ce? Incerci sa ii acorzi circumstante atenuante? De ce ai face asta?
-Ba da, dar nu pot sa renunt la un prieten bun asa de usor?
-POFTIM? Amice esti un prost! Si nu-mi cer scuze ca spun asta! Cum poti sa consideri prieten, ce sa mai zic de prieten bun, o persoana care iti tradeaza asa de usor increderea?
-Cred ca ai dreptate... Adevarul e ca m-am lasat dus de nas...
-...
-Dar tu de unde sti toate astea?
-Pentru ca inaintea ta am fost eu cel ranit in amorul propriu...
-...
-Vi la o cafea?
-Da, dar nu stau mult. Mai am ceva treaba astazi.

~

Aceasta postare este prima dintr-o serie. O serie de dialoguri imaginare care nu ar fi trebuit sa fie. Sau care ar fi trebuit sa fie cat se poate de reale.

Cum nu-mi place

Cu respect va salut! Am lipsit o perioada, dar cu motive bine intemeiate: s-a incheiat o etapa din viata mea! Si ca orice lenes care se respecta, atunci cand termin ceva, iau o pauza. Probabil ca multi dintre voi(ma refer la cei apropiati) stiu despre ce etapa este vorba. Iar pentru voi, cei care nu stiti, o sa va edific. Am renuntat la ArtCafe!

Si ca sa nu va lansati in bauieli, suspiciuni si zvonuri, o sa aflati, intr-o oarecare masura, exact din gura lupului de ce am ales sa fac asta.

Nu, nu m-am certat cu nimeni. Nu, nu mai am de gand sa ma intorc in ArtCafe, cel putin nu in calitate de angajat. Da, sunt suparat. Sunt suparat pe multe dintre situatiile care s-au creat acolo, pe multi dintre oamenii de acolo. Stau si ma intreb daca boemia nu cere un pret prea scump: un nivel de stres nejustificat.

Nu va asteptati sa dau nume. N-o s-o fac! Pot doar sa ii descriu, sa intelegeti de ce sunt suparat pe ei. Sa intelegeti macar o partea din supararea care m-a facut sa fac aceasta alegere.

Singura persoana careia i-am respectat deciziile si careia i-am "tinut" spatele mai, mult decat ar fi facut-o altcineva, se descria acum cateva zile ca fiind un "supravietuitor". Respect parerea fiecarui om despre el, dar cand lucrezi intr-un domeniu ca acesta(barurile, cafenelele si cluburile sunt inimile nevazute ale unui oras care pompeaza sange in viata sociala si o mentin in viata) trebuie sa fi mai mult decat un supravietuitor. Pentru mine ArtCafe nu inseamna deloc supravietuire. Lupta, descoperire, deschis la nou, inovator, conservator daca vreti(alegeti voi care credeti ca se potriveste cel mai bine), dar nu supravietuitor!

Multi dintre artistii rezidenti ai localului au devenit blazati. Multi spun ca viata culturala din Sibiu e moarta. Mai sa fie! Nu pot sa le inteleg aceasta afirmatie. Nu pot! Eu am avut o expozitie, am avut momentul meu de glorie, si pot sa va spun cu mana pe inima ca acel unic si minunat moment creaza dependenta. Ma lupt ca un nebun sa mai am parte de acea clipa magica si ei spun ca nu se poate. Eu sunt un nimeni si am reusit, voi care aveti un nume si care aveti scoli si institute si maestri care v-au indrumat, de ce nu puteti? De ce nu mai vreti sa gustati din singura sursa de ambrozie care ne e disponibila noua, muritorilor?

ArtCafe-ul crea acum o vreme dependente! Pentru mine au fost sahul, cafeaua si muzica buna. Mai apoi si apropierea de arta, dar intr-un mod foarte informal. Pentru altii a fost doar arta, in forma ei cea mai pura, luata direct de la sursa. Altii s-au indragostit de jazz-ul bun cu aroma de cafea si mai buna. In ultimul timp insa, dependetele au ajuns sa fie de alta sorginte: barfa, relatii de prietenie bazate pe anumite interese, ura care putea fi exprimata liber in sigurul loc care incuraja pana odinioara discutiile libere.

Si inca un lucru, mai mult o intrebare: sunt artistii(sau iubitorii de arta) creduli? Intreb pentru ca nu reusesc sa-mi dau seama. In toata jungla descrisa mai sus exista si cativa oameni care ies in evidenta, care se definesc prin prizma caracterului lor si nu a locului pe care il frecventeaza. Sunt oamenii buni, artisti care isi expun sufletul si ideiile in arta lor, dar care nu pot sa vada ca in spatele unui zambet si a unei amabilitati excesive se ascund interese, invidie, ura si subiecte de barfa?

Inchei aici. Mergeti, experimentati si apoi comentati!

duminică, 15 februarie 2009

Dependenta - Ziua 4 - Asa s-a terminat totul


Dupa cum a fost ziua de ieri, astazi speram sa fie mai bine. Nu pot spune ca a fost o zi rea, dar nici ceea ce visam n-a fost. Apatia m-a cuprins din nou, ma simt lipsit de energie si fara chef de viata. Orele trec foarte greu si pe toate care au trecut le simt cum imi apasa umerii.

Au trecut patru zile de cand am renuntat, fara voie, la lucru care ma facea sa ma simt normal. Patru zile in care totul in jurul meu a fost anost, fara culoare, fara gust... Desi am avut o gramada de oameni in jurul meu, am reusit intr-un mod tare ciudat sa ma simt singur.

Acum zece minute am luat o hotarare, o hotarare care stiu ca-mi v-a schimba viata. Stiu ca sunt dependent, stiu ca sunt un om urat atunci cand nu am drogul la indemana si, pentru voi, am hotarat sa-mi accept dependenta, am hotarat sa-mi imbratisez drogul. Maine dimineata il voi primi cu bratele deschise, il voi saruta, il voi absoarbe pana in adancul plamanilor, il voi gusta centimetru cu centimetru. Ii voi sopti usor ca n-am s-o mai las niciodata si ca totul va fi bine de acum incolo.

sâmbătă, 14 februarie 2009

Dependenta - Ziua 3 - Astazi si ingerii plang

Astazi am ratat startul zilei. Am avut planuri, am vrut sa fac ceva sa uit de dependenta mea. Si am uitat, dar nu in modul in care as fi vrut eu. Astazi am aflat ca si ingerii plang. Plang lacrimi sarate si amare. Plang din tot sufletul. Astazi a plans Marchizul. Cel mai bun si mai tare dintre noi a plans.

Imi dau seama ca simpla mea dependenta nu se poate compara cu un inger care isi pierde aripile. Incerc sa-mi imaginez durerea care poate fi simtita de un inger al carui aripi refuza sa-l mai ridice la cer. Nu cred ca lipsa drogului meu, si durerea pe care o simt eu, poate fi comparata cu ceea ce simte el acum.

Incerc sa nu simt nimic, incerc sa par mult mai tare decat sunt, cred ca incerc sa iau locul ingerului. Nu pot! N-o sa pot niciodata. Nimeni n-o sa poate sa-i ia locul.

Multi ingeri au venit sa-l vada. Multi sufera alaturi de el, dar nici unul nu poate intelege pe deplin durerea lui. Cred ca toti ne dorim din toata inima sa-l vedem zburand, sa-l vedem acolo sus pe piedestalul lui de nori.

Astazi si ingerii plang! Si noi cu ei!

joi, 12 februarie 2009

Dependenta - Ziua 1 si 2

Ziua 1

M-am trezit cu o durere de cap destul de incomoda. In camera domnea dezordinea: haine, resturi de mancare, pachete goale de tigari, cani murdare de cafea, sticle de vine desfacute care emanau un iz acru. Privelistea nu ma mai deranja. Devenisem imun la asa ceva, dar nu eram obisnuit sa ma trezesc fara lucrul care ma punea pe picioare si care ma tinea pe linia de plutire in fiecare zi.

Am plecat de acasa in speranta ca voi reusi sa uit. Ma gandeam ca se poate si fara, trebuia sa se poata si fara! Vreamea de afara nu era tocmai perfecta. O ninsoare incapatanata pusese stapanire pe oras. Multa zapada, multe balti, soferi si pietoni nervosi. M-am urcat in primul autobuz care mergea catre centru. am colindat o buna bucata de vreme orasul in cautarea unui loc unde as putea sa beau o cafea tare si ieftina si intr-o companie care sa nu-mi deranjeze gandurile.

Stau de o jumatate de ora si sorb din cafea. Tigarea arde incet in scrumiera. Pe televizorul din bar ruleaza un film. Incerc sa prind ceva din ceea ce vad, dar gandul imi este in alta parte. E abia prima zi fara ceea ce-mi trebuie. Nu stiu ce o sa fac.

Sper ca ziua de maine sa fie mai buna sau macar mai simpla.

Ziua 2




Am cea mai enervanta sonerie folosita vreodata ca alarma la un telefon mobil. Trebuie sa ma trezesc sa merg la lucru. Stau pe marginea patului si privesc in gol. Aceeasi priveliste dezolanta ca si ieri.

Ma simt apasat de o apatie ciudata. Ma spal pe fata cu apa rece cu speranta de a ma energiza. Nu reusesc. Simt ca o sa fie o zi grea. Pana si zgomotul facut de spalatul pe dinti ma scoate din sarite. Plec in graba de acasa cu gandul la singurul lucru care ma poate aduce pe linia de plutire, care ma poate face fericit.

Grupul de elita al contabilelor, grup pe care-l intalnesc in fiecare dimineata in autobuz, e foarte tacut. Parca simt si ele ca vorbele lor fara rost ma pot enerva mai mult decat o fac de obicei. Sunt un recipient sub presiune. Pot exploda in orice clipa, la orice vorba sau gest..

E clar! Nu pot rezista foarte mult fara... Inca mai incerc sa ma mint, sa-mi spun ca mai sunt si alte lucruri in viata care pot umple golul! Stiu ca nu e asa! Nu mai pot continua asa, nu mai pot sa ma mint! Recunosc, in primul rand fata de mine, ca sunt dependent!

marți, 10 februarie 2009

Visul meu

Am visat ca eram la mare.

Am visat mirosul sarat al brizei.

Am visat nisipul fierbinte sub talpile mele.


Am visat ca te tineam de mana si ne uitam la valurile inspumate.


Am visat ca am adormit amandoi pe plaja.


Am visat in acelasi vis... In visul meu.

Si daca dragoste nu, nimic nu e

Si, cum era de asteptat, a facut-o! I-a dat inelul, a cerut-o sa-i fie alaturi pe veci! A fost o seara frumoasa, pe care au ales sa o imparta cu noi!

Eu personal stiam de cateva zile de marele pas. Am contribuit putin si eu la reusita acelei seri speciale. De atunci ma tot gandesc la acest lucru: la importanta lui, la semnificatie, la implicatiile si angajamentele care vin odata cu el!


Si daca dragoste nu e, nimic nu e(vorba cantecului). Si asa e! Ma uit in ograda mea cand spun asta: fara dragoste n-as fi inteles multe lucruri despre cea de langa mine, fara dragostea ei n-as fi omul care sunt azi, fara dragostea noastra n-am fi logoditi astazi.

Si cu toata dragostea noastra, eu inca ma gandesc! Ma gandesc ca nu pot sa o cer. Simt ca vreau, dar mai e cale lunga pana la acel moment. Nu sunt inca pregatit pentru toate acele implicatii si obligatii. Nu pot sa-i ofer tot ce vrea ea, si nu pot nici pe departe sa-i ofer tot ce vreau eu! Si asta e cel mai important pentru mine.

Sigur va intrebati de unde stiu ca e dragoste si nu altceva. Si eu m-am intrebat! Raspunsul e simplu: stiu ca e dragoste pentru ca dimineata ii caut privirea si atingerea, iar noaptea adorm greu pentru ca nu-i simt respiratia pe pieptul meu! Nu e o senzatie placuta, dar totusi v-o doresc, pentru ca atunci veti sti ca sunteti indragostiti!

Ma gandeam sa va povestesc cum am ajuns aici, dar n-o sa fac asta pentru ca multi dintre voi au mai auzit povesti asemanatoare. In schimb o sa va spun la ce concluzie am ajuns amandoi dupa acea seara. Ne-am dat seama ca nici unul dintre noi nu e pregatit pentru un pas atat de mare. Nu suntem inca dispusi sa renuntam, desi tanjim unul dupa altul cat e ziua de lunga, la coltisorul nostru de singuratate.

Oricum, viata merge inainte. Amandoi vrem sa fim in pas cu ea, nu vrem sa ne lasam dusi de val. Spun asta pentru ca sunt adeptul idei ca omul isi face norocul cu mana lui. Si mai spun o chestie, oarecum filozofica, pentru cei mai pesimisti: "E mai bine sa fi iubit si sa fi suferit, decat sa nu fi iubit niciodata!" - in baza acestei zicale iubesc si ma las iubit! Acum e randul vostru!

vineri, 6 februarie 2009

Prieteni vechi cu aroma de cafea


Astazi m-am trezit tarziu. Pe la amiaza. Aseara a fost frumos: karaoke, bere, multe poze haioase, lume buna si atmosfera placuta.

De ceva timp frecventez un local care imi ofera acelasi sentiment pe care il descoperisem acum cativa ani in alta parte.
Ceea ce va voi povesti acum nu e tocmai stilul meu, dar m-am obisnuit sa scriu despre ceea ce-mi place, despre ceea ce simt, despre tot ce ma inconjoara si ma influenteaza.

Locul asta are ceva! Nu stiu ce anume. Fetele zambitoare care ma intampina, amestecul oarecum placut-ciudat de oameni pe care l-am descoperit acolo, muzica buna(care nu e de un gen anume). Ma simt altfel cand intru acolo. Indiferent de ora la care cobor acele scari inguste, simt cum te invaluie un sentiment placut. Chelnerul stie aproape mereu ceea ce vreau(greseste cand am eu chef de ceva nou, de o schimbare). E locul in care pot sa stau singur la masa si sa-mi beau cafeau de dimineata, locul in care prietenii mei isi beau ceaiul de zi cu zi, e locul in care barmanul are mereu chef sa te asculte si sa schimbe o vorba cu tine. Daca e vorba de un loc in care vreau sa ma simt bine, indiferent de companie, e locul care imi vine prima data in minte.

E locul in care nu ma stiu toti, dar ma simt si ma primesc ca pe unul de-al lor.
Toate cele de mai sus le-am scris l-a o masa din Old Friends(cred ca numele spune tot). Acolo am gasit ceea ce am cautat, si cautat nu cred ca e cel mai potrivit cuvant, pentru ca nu am intrat in foarte multe baruri ca sa gasesc ceva, dar cand descoperi un loc de genul asta, stii de fapt ca tot timpul ai cautat ceva. Ceva familiar, ceva suflet, ceva special.

Va astept aici, poate stam la o cafea intr-o dimineata, poate bem o bere si fredonam melodiile de la karaoke. Unii dintre voi ma vor recunoaste, unii ma vor confunda, si cei mai multi dintre voi nu vor sti niciodata cine sunt. Nu conteaza, pentru ca veti fi vrajiti de atmosfera, de persoane, de loc.

joi, 5 februarie 2009

Lasati cainii sa vina la mine


Imi plac cainii. Imi place si de mine, pentru ca sunt un caine dupa zodie. Imi plac toti: mici, mari, creti, cu parul lins, scurt, lung, prostuti, agili, tacuti, scandalagii, etc. Nu pot spune acelasi lucru despre oameni. Pentru ca unii dintre ei sunt prea "caini".

Il cunosc pe Ahon de cativa ani. Habar nu am ce rasa e si cati ani are. E un caine omenos(aluzie clara la cainii de mai sus). E negru, latos si ii e mereu sete. Nu face galagie si poate sa ramana asezat intr-un singur loc pana isi bea Calin toate berile. Stie unde e acasa si stie cine e om si cine e caine, indiferent de rasa din care face parte.

Acum cateva zile Ahon s-a ratacit in urbea noastra draga. Probabil a ramas peste noapte la catelusii din centru. Cui nu-i place sa colinde noaptea strazile frumos luminate, sa stea asezat sub o banca la un os si o punga cu ketchup de la fast-food-ul din colt. Nu cred ca a murit de sete pentru ca mormanul de zapada din piateta se topeste incet dar sigur. Pana la urma toate astea au fost o aventura, o iesire scurta din cotidian. Toti facem asta, indiferent daca suntem oameni sau caini.

Oricum, zilele astea au trecut destul de greu pentru Calin si pentru cei ce-l cunosc pe Ahon. Au cautat cu toti in fiecare coltisor, tomberon, fast-food, dupa fiecare copac. Ieri au pus pe stalpii de pe centru poze cu Ahon. Poate le vedea el, poate le vedeau cei ce l-au vazut. Poate, poate Ahon se va intoarce acasa. 

Ahon s-a intors azi acasa. Nu l-am vazut nici pe el nici pe Calin, dar sunt sigur ca sunt amandoi foarte fericiti. 

Ce vroiam defapt sa va spun e ca mandra noastra politie comunitara nu te lasa sa-ti cauti cainele prin metoda cea mai la indemana pentru omul de rand: sa lipesti o poza cu animalul iubit sub care ii rogi pe cei cu inima sa te anunte daca l-au vazut. Te mangaie cu o vorba buna, iti spun ca si ei au caini acasa si te lasa sa pui in continuare acele afise(care nu cred ca deranjeaza pe nimeni). La o jumatate de ora dupa acea discutie cu acei politisti comunitari, pe cand se intorcea acasa a vazut ca toate afisele lui au fost dezlipite. Ma intreb: cum poate un "caine" sa aiba un animal de companie?

Ma rog sa nu va pierdeti niciodata animalul iubit sau daca se intampla, sa revina acasa. Pentru ca cei ce ar trebui sa ne faca viata mai buna si mai sigura nu ne lasa, si in mod cert nu ne ajuta!