Custom Search

vineri, 27 februarie 2009

Da, mi s-a intamplat mie!

M-am trezit de dimineata dupa doar cateva ore de somn(trebuie sa precizez ca am avut parte de o saptamana foarte agitata in care n-am putut sa lipesc geana de geana). Am deschis ochii, l-am privit cum dormea si as fi dat orice sa nu ma desprind din bratele lui dar, brusc, am realizat de ce a sunat alarma. Trebuia sa plec, trebuia sa aflu raspunsul la o intrebare cruciala pentru mine, de care depindea viitorul meu si, cu o mare strangere de inima, am facut-o.

In timp ce parcurgeam drumul pana la destinatia cu pricina, am purtat o lupta interioara de mari proportii. A fost teribil, un amalgam de trairi: emotii, spaima, mustrari de constiinta... Cu toate acestea, marele raspuns a fost unul pozitiv, a fost cel pe care mi-l doream din tot sufletul si pe care credeam ca-l voi putea primi doar printr-un miracol. Am fost extrem de fericita, miracolul s-a produs. Aproape ca mi-au dat lacrimile, simteam ca plutesc si eram convinsa ca nimeni si nimic nu ma va putea supara azi.

Totusi, oboseala psihica si fizica a inceput sa-si puna amprenta asupra comportamentului meu, am devenit excesiv de irascibila. Am poposit in cafeneaua mea de suflet(nu dau nume pentru ca nu vreau sa gadil anumite orgolii) pentru a-mi administra o parte din doza zilnica de vicii. Zacand la masa mea, mi-am amintit ca, ceva mai tarziu, trebuia sa ajung la un eveniment la care-mi doream foarte mult sa iau parte.

M-am tarat catre casa unde am facut toate eforturile posibile sa nu pic in mrejele lui Mos Ene. Nu am reusit. M-am trezit speriata pentru ca in 20 de minute trebuia sa ajung in oras. Agitandu-ma, am izbutit sa-mi aleg o tinuta vestimentara adecvata ocaziei, am coborat scarile-n fuga si am “sarit” in primul taxi care mi-a iesit in cale. Am salutat politicos si, mentionand faptul ca sunt in intarziere, i-am cerut taximetristului sa ma duca in Piata Mica. Mi-a spus intr-o doara ca va trebui sa-l ghidez pentru ca nu are habar unde este aceasta. Eram pe cale de a izbucni, nu puteam sa cred ca mi se intampla mie. Nu sunt din Sibiu dar, mi-aduc aminte ca, prima oara cand am pus piciorul in acest minunat oras(de care nu vreau sa ma mai despart vreodata) am vazut Piata Mare si Piata Mica. M-am straduit sa-mi pastrez calmul si l-am intrebat pe cel de la volan daca e sibian. Raspunsul lui m-a lovit in moalele capului. Da, era sibian. I-am explicat cum se ajunge la obiectivul dorit de mine dar, cand i-am indicat directia “la dreapta” intr-una dintre intersectii, mi-a spus ca nu are voie sa intre pe strada respectiva. Strangand din dinti, i-am aratat semnul rutier care permite virajul atat la stanga cat si la dreapta si l-am intrebat daca l-a mai vazut vreodata si daca ii cunoaste semnificatia. Mi-a spus ca da, stie ce inseamna dar ca urmeaza o bariera de care nu poate sa treaca. Simteam ca-mi pierd mintile, aveam senzatia ca ma ia peste picior dar, pentru ca eram disperata si pentru ca ma grabeam foarte tare, am inceput sa-i explic minutios cum trebuie sa procedeze pentru a trece de bariera respectiva. Printre ritmuri “orientale” rostea propozitii a caror topica era data peste cap, dar din care am dedus totusi ca era suspicios si neincrezator in cele spuse de mine. Aflandu-ma la capatul puterilor, am insistat sa faca ce i-am cerut. Am respirat usurata, intr-un final am ajuns!

Nu mai vorbesc de faptul ca in momentul in care a trebuit sa scoata bonul si sa-mi dea restul a dat peste cap toata masina, reprosandu-mi ca toate astea se intampla doar din cauza ca l-am grabit.

Nu-mi venea sa cred ca asta se poate intampla in secolul XXI, ca se poate intampla in Sibiu si ca mi se poate intampla mie. E strigator la cer! Si totusi, in mod lamentabil, trebuie sa spun ca da, eu am trait asa ceva!

~

Andreea e a doua persoana care a avut curajul sa posteze ceva la mine pe blog! Va astept si pe voi!

0 persoane au avut tupeu sa comenteze: