Custom Search

vineri, 25 septembrie 2009

E imposibil! E doar un vis!

Uneori gandim chestii naive... Alteori suntem profesionisti in paranoia! Dar de cele mai multe ori gandim sau visam lucruri care par imposibile. Par imposibile la momentul respectiv, par imposibile personalitatii noastre si felului nostru de a fi.

Va daruiesc imposibilitatea mea!

~

De foarte multi ani ma trezesc de ziua mea cu ochii in lacrimi. A mai trecut un an, am facut si n-am facut ce mi-am dorit, sunt sau nu fericit! Mereu aceleasi ganduri, mereu aceleasi lacrimi. Am plecat aiurea prin oras. Nu mai vedeam rostul acelei zile. Speram sa ma regasesc in griul de marti al unui oras batran.

Logica si bunul simt nu-si gaseau locul in gandurile si ideile mele. Nici faptul ca studiam cu foarte mare atentie mersul trenurilor pe tabela electronica a garii. Foarte natural am format un numar din agenda telefonului si am asteptat, tot la fel de natural, raspunsul de la celalalt capat al liniei. "-Salut! Ce faci? Esti acasa? -Da! Ma pregatesc sa ma duc la lucru! Tu ce faci? -Ma pregatesc sa vin la Brasov! -Super! Cand ajungi? -In cateva ore! Te astept la o bere la 'Sold Out'! -Ok! Ne vedem acolo!"

Acea clipa a hotarat totul! Drumul spre Brasov a trecut foarte repede. La fel si berile baute in "Sold Out". Radu a venit pe la cinci dupamasa. Pe la cinci dupamasa renuntasem de mult sa mai aduc o logica faptelor mele. Am continuat sa degustam bere pana inspre dimineata!

"-Sa sti ca nu te pot lua la mine in seara asta! Ai mei sunt suparati pe mine! -Nici o problema! Ma duc la un internet sa-mi verific mail-ul! Ne auzim maine!" - am raspuns aproape automat. Gandul zilei de maine nu mai conta pentru mine.

O atingere usoara pe umar. Baiatul de la internet ma anunta ca ar fi cazul sa nu mai dorm pe tastatura. Urma curatenia de dimineata, iar eu am stat mult peste timpul platit.

N-am avut niciodata ocazia sa experimentez un alt oras la acea ora matinala. Elevi, pensionari, oameni obisnuiti, treceau pe langa mine fara cea mai mica atentie. Eram doar o picatura de apa intr-un ocean de personalitati somnoroase si indiferente.

Au trecut trei zile de cand am pus piciorul in gara din Brasov. Acum imi luam la revedere. Fara nostalgie, fara pareri de rau... Si fara o minte clara! Brasovul ramanea in urma. Lasam in urma nenumaratele halbe de bere si gandurile care vroiau sa fie date uitarii.

M-am trezit din leganatul trenului. In cateva minute urma sa ajung in Bucuresti Nord. Am scos telefonul si am format un numar. Aceasi conversatie naturala. Acelasi raspuns banal. Urma sa ma vad cu Alex la o bere in Club A.

Stiu ca atunci mi-am dat seama ca berea nu e bautura mea. Nu reusea sa-mi inece gandurile, nu reusea sa-mi amorteasca simturile. Poate e un paradox... Nu stiam ce ascund in mine si nici ce vreau sa uit. Stiam doar ca berea nu e de ajuns.

Primul pahar de vodca a fost un chin. Flacarile imi invadau stomacul, gatul si mintea. In acelasi timp. Gandurile se amestecau cu durerea fizica. Momentele de luciditate alternau starilor de reverie indusa de alcool.

Nu-l mai vazusem pe Alex de cateva zile. In schimb am avut dezolarea de a-mi vedea reflectia in vitrina unui magazin. In golul din mine s-a auzit un urlet. Nu cred ca a fost nici disperare si nici durere. Doar un urlet animalic, prelung tanguitor si mut pentru cei din jur.

Frigul din mine contrasta cu soarele acelei zile. M-am asezat pe treptele unei case si priveam multimea "oarba", ce se perinda prin fata mea. Atunci am simtit ceva ciudat. Nu cred ca exista cuvinte care pot descrie gandul care mi-a sagetat mintea in acele momente. Atunci a fost inceputul sfarsitului.

Am tras aer adanc in piept si m-am ridicat. Masina parcata in fata mea avea geamurile deschise, muzica lasata la un volum ridicat, iar pe scaunul din dreapta o boseta din piele foarte interesanta. Am deschis portiera din dreapta, am oprit muzica, am luat borseta si am plecat.

Trecuseara zece minute de cand am inchis usa acelei masinii. Respiram greu si simteam transpiratia rece pe spate. Adrenalina ma facea sa tremur si sa rad in acelasi timp. Banii din acea borseata mi-ar fi permis sa traiesc ca un rege pentru cateva zile.

Motelul de la marginea Ploiestului lasa mult de dorit. Doar pretul mic al camerei si gandul unui dus cald m-au facut sa raman acolo cateva zile. Nu cred ca am fost catalogat ca un client "normal" al acelui loc. Imi petreceam ziua prin barurile din oras, iar serile imi erau impartite intre sticla de vodca si televizor.

Nu stiu de ce, dar atunci m-am indragostit de trenuri si de gari. Cel putin de cele din Romania. Starea mea perpetua de alcolizare nu deranja pe nimeni, iar salile de asteptare sunt pline de filozofi obscuri, urat mirositori, cu maniere de mult uitate, dar cu o intelepciune fara limite.

Si totusi... Cand alcoolul nu mai reuseste sa ascunda si sa potoleasca demonii din tine, garile si trenurile se transforma in adevarate inchisori sau, mai degraba, in aziluri de nebuni din evul mediu. Fara alcool, salaile de asteptare sunt adevarate celule ale mortii, fiecare privire e o amenintare sigura la bunastarea ta fizica si mentala, iar trenurile devin serpi care te duc catre nicaieri si inapoi - o perpetua transhumanta intre cosmarul realitatii si realitatea cosmarului.

Noapte! Afara, in mine, in toate gandurile mele. Am reusit sa apun soarele tuturor gandurilor. Alcoolul era valul de intuneric care ma tinea intr-un somn nedefinit de perceptele cartilor. Departe de mine gandul de a incerca sa ma trezesc.

Departe de ei gandul de a ma lasa sa dorm in noapte gandurilor mele. Albul peretilor imi ardea ochii. Comfortul simtit de trup in acel moment era foarte greu de inteles. Mirosul de spital imi ataca necontenit simturile, iar perfuzia din mana mea nu ma lasa sa trag obloanele peste aceasta despteptare brutala.

Asistenta nu parea sa aiba mai mult de 30 de ani. Ancorat pe acea fata medioacra, un zambet fals ma facea sa urlu din tot sufletul. Durerea vietii, durerea realitatii ma faceau sa ma simt ca o fiara.

"-Unde sunt? -La Spital!" Glasul monoton al acelei femei m-a calmat de indata. "-Bine... La spital... Dar unde la spital? -In Deva!" - privirea uimita, glasul tremurat, gesturile aproape sovaitoare. Toate acestea de la femeia cu zambet fals, ancorat pe o fata mediocra de aproape 30 de ani.

De ce? Cum? Cand? Cine? Intrebari la care eu nu puteam sa mai raspund. Uitasem de mult ceea ce vroiam sa uit si de ce vroiam sa uit. Uitasem de mult cine plecase din Sibiu acum aproape sase luni. Oglinda mudara si batuta de vreme nu reusea sa-mi ofere aceste raspunsuri. Nici imaginea care se reflecta din ea. Cine esti tu? Tu cu ochii trasi in orbite, tu cu sufletul gol, fara scopul uitarii pe care ai uitat-o!

Logica si bunul simt nu-si gaseau locul in gandurile si ideile mele. Nici faptul ca studiam cu foarte mare atentie mersul trenurilor pe tabela electronica a garii. Drumul pana la Sibiu l-am dormit. Acum refuzam sa gandesc, desi gandurile si remuscarile imi dadeau tarcoale.

Aceeasi gara ponosita, aceleasi fete din orice alta gara. O sigura diferenta. Altcineva cobora din tren in locul meu. Eu cel de acum sase luni am fost uitat intr-un pahar de vodca dintr-o bodega de gara. Frica de a nu fi nimeni altcineva decat unul din cei multi si "orbi" m-a adus aici!

Fiecare colt de strada imi aduce aminte cine nu mai sunt eu! La fiecare colt gasesc un zambet si o lacrima. Luminile starzii se sting usor, si lasa loc unui nou rasarit. In mine!

O usa simpla de lemn. Un simplu gest face diferenta dintre cel care a plecat si cel care a venit. Clinchetul soneriei imi aduce aminte de sunetul clopotelului pe care l-am auzit in prima zi de scoala. Ca si atunci, ma alfu iarasi in fata unui nou inceput.

Odihnit, curat la trup si sulfet. Nimic din ce a fost nu-si are rostul. Poate nimic din ce va fi nu va avea. Nu cred ca voi putea afla niciodata! E imposibil! E doar un vis!

0 persoane au avut tupeu sa comenteze: